ARS - Anthropological Researches and Studies

 

Română English

ARS

Anthropological Researches and Studies

 

Aspects of the demographic crisis in Romania


Liliana Guran-Nica

 

Spiru Haret University, Faculty of Geography, Department of Geography

 

Address correspondence to: Liliana Guran-Nica, Spiru Haret University, Faculty of Geography, Department of Geography, Bucharest. Email: liliana_guran@yahoo.co.uk

 

Abstract

 

Romanian territory has always been one of the most populated European areas, its rich natural and economic potential determining a predominantly positive demographic evolution during the 20th century. Beginning with the last decade, marked by political and economic changes induced by the international context, a decreasing trend has been installed. The negative evolution is specific to the majority of the administrative units. The source of this problem is the change in the demographic behavior at the basic social unit, the family. The study aims to reveal the correlations between the evolution of Romanian population in the past 20 years, and the changes in family behavior. Therefore, we will analyze both natural movement in all its complexity and the development of some indicators such as nuptiality and divortiality, to highlight these correlations. The analysis of the territorial disparities concerning these indicators has also an important role in exposing the regions confronted with high difficulties.

 

Keywords: demographic crisis; family crisis; population growth; Romania.

 

Introducere

 

Printre numeroasele probleme cu care se confruntă România în prezent, un loc important îl ocupă criza demografică. Numeroși specialiști s-au preocupat de-a lungul timpului de această problemă, care a apărut în țara noastră încă de la jumătatea secolului trecut. Odată constatată existența acesteia, s-au luat măsurile necesare considerate la acea vreme corecte. Este vorba despre emiterea decretului de interzicere a avorturilor în 1966, care a avut ca rezultat creșterea bruscă a natalității. Deși ulterior aceasta a scăzut, procesul a fost mult încetinit. După 1989 însă, odată cu anularea decretului respectiv, s-a produs o creștere accentuată a numărului de avorturi și, implicit, o reducere drastică natalității, care a condus în prezent la instalarea unei crize demografice fără precedent (Guran-Nica, Rusu, 2004).

Dar este această criză determinată exclusiv de lipsa unei legislații de impulsionare a natalității? Comportamentul demografic „antinatalist” este rezultatul doar al indiferenței autorităților statului față de evoluția numărului de locuitori? Considerăm că problema este mult mai complexă.

În condițiile instalării în România, după 1989, a sistemului economic de piață, societatea s-a schimbat fundamental. Relațiile sociale sunt cu totul altele, iar această schimbare s-a produs de la baza societății până în vârf. Dorința din ce în ce mai puternică de creștere a nivelului de trai până aproape de cel existent în țările dezvoltate i-a determinat pe indivizi să se implice din ce în ce mai mult în activitățile economice. Nevoia de construire a unei cariere de succes și a creșterii veniturilor se face simțită atât în rândul bărbaților, cât și al femeilor. Această situație însă se dovedește a fi nefavorabilă dezvoltării mediului familial, propice pentru nașterea și creșterea copiilor. Femeile, care altădată se dedicau în principal acestor preocupări, se orientează în prezent către activitățile productive, cele care asigură venituri personale sau familiilor cărora le aparțin.

Este  această  situație  o  problemă  pentru  societatea  românească?  Poate fi  ea  rezolvată? Rezolvarea crizei familiale poate duce la rezolvarea crizei demografice? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care dorim să găsim răspunsuri prin analiza pe care o vom realiza.

 

Cum s-a ajuns la criza demografică

 

Teritoriul românesc a reprezentat de-a lungul timpului un spaţiu european bine populat datorită potenţialului natural şi economic avantajos. Studiile efectuate de specialişti din domenii conexe reliefează faptul că se pot distinge, din punct de vedere demografic, mai multe faze de populare, de la cea străveche până la cea modernă (Cernovodeanu, 1973; Giurescu, 1957; Giurescu, Giurescu, 1974; Pascu, 1972).

De-a lungul timpului, populația României a fost într-o continuă creștere, studiile efectuate considerând că la jumătatea secolului al XIX-lea (1859) aceasta se ridica la 8,5 milioane locuitori, ca apoi, la sfârşitul aceluiaşi secol, să ajungă la 10 milioane (Bugă, 1984).

Evoluţia a fost pozitivă și pe parcursul întregului secol al XX-lea, cu mici excepţii reprezentate de cele două războaie mondiale şi ultimul deceniu, marcat de schimbările politice şi economice induse de contextul internaţional.

Numeroasele studii efectuate pe această temă subliniază faptul că pot fi remarcate mai multe etape în această evoluţie, etape determinate de schimbările socio-economice şi politice manifestate de-a lungul întregului secol (Bugă, 1984; Trebici, 1971; Șandru, Cucu, Chiriac, 1968).

Conform datelor statistice obţinute la recensămintele existente din secolul trecut până în prezent, se constată existenţa a două tendinţe de evoluţie a populaţiei României în ultima sută de ani şi anume (fig. 1): o perioadă de evoluţie predominant crescătoare corespunzătoare secolului trecut, compusă din mai multe etape ale căror tendinţe au fost determinate de importante evenimente istorice, și o a doua perioadă cu evoluţie constant descrescătoare, care s-a instalat imediat după evenimentele din 1989.

Evoluţia din prima perioadă a determinat creşterea populaţiei României cu peste 8,5 milioane de locuitori, rata generală de creştere fiind de 60%. O analiză mai amănunţită reliefează faptul că intensitatea procesului a fost în scădere de la aproape 12% în 1912 până la 9% în 1966 (fig. 1). Această tendinţă a avut mai multe cauze şi anume mortalitatea ridicată din timpul celor două războaie mondiale, a epidemiilor şi a secetelor din diverse momente, dar şi scăderea natalităţii şi migraţia populaţiei din Transilvania către America (Bugă, 1984). Schimbarea sistemului politic imediat după al doilea război mondial a reprezentat primul pas în modificarea politicii demografice din România. Partidul Comunist aflat la putere, constatând aceste tendinţe de scădere, a intervenit legislativ în 1966 (Decretul nr. 770/1966) cu intenţia de a schimba comportamentul demografic al românilor, fapt ce a determinat un trend pozitiv al ratei de creştere a populaţiei. Astfel, rezultatele recensământului din 1977 au scos în evidenţă faptul că indicatorul menţionat a avut în intervalul

1966-1977 valori mai mari decât cele de la începutul secolului (peste 12%). Ulterior însă, deşi politica pronatalistă a continuat, rata de creştere a înregistrat o scădere continuă, foarte accentuată, până la 5,8% la sfârşitul intervalului (1992). Cu toate acestea, din datele statistice existente se remarcă faptul că populaţia a continuat să crească până la recensământul din 1992.

Cea de a doua perioadă, care a urmat evenimentelor din 1989, evenimente care au reprezentat un moment de cotitură în viaţa politică şi socio-economică a României, s-a caracterizat printr-o tendinţă accentuată şi permanentă de scădere a populaţiei ţării, fapt nemaiîntâlnit până în acel moment. Această tendinţă a fost determinată, în primul rând, de anularea legii care interzicea avorturile, fapt ce a dus la reducerea drastică a natalităţii. O altă cauză s-a dovedit a fi liberalizarea circulaţiei internaţionale, care a permis migrarea pentru muncă, în Europa vestică, a unui număr din ce în ce mai mare de români, majoritatea acestora stabilindu-se pentru o perioadă îndelungată în ţările respective (***, 2005; ****, 2007; ***, 2008). Rezultatul acestui proces de scădere a populaţiei este valoarea înregistrată la recensământul din 2012 de numai 19.043.767 locuitor, mai puţin cu 3,8 milioane faţă de 1992. Valorile negative ale ratei de creştere sunt dovada acestei scăderi (-5% în intervalul 1992-2002 şi -7% în intervalul 2002-2012).

 

Figura 1. Evoluția populației României (Sursa datelor: INS)

 

În ceea ce privește evoluţiei populaţiei pe medii, se remarcă faptul că, în întregul interval, urbanul a pierdut peste 1,5 milioane locuitori (-12,4%), în timp ce populaţia rurală a scăzut cu 1,15 milioane (-11,1%). Există însă o mare diferenţă între prima şi a doua parte a intervalului. În timp ce urbanul scade constant, dar lent (6,1%; 6,7%), ruralul cunoaşte o intensificare radicală a procesului de reducere a populaţiei pe fundalul crizei economice din ultimii ani.

Evoluţia negativă a populaţiei României se regăseşte la nivelul celor mai multe dintre unităţile administrative care alcătuiesc teritoriul ţării.

 

Tabelul 1. Evoluţia populaţiei pe regiuni de dezvoltare la ultimele 3 recensăminte (Sursa datelor: INS)

 

1992

2002

2012

rata crestere 1992-2012

rata crestere 1992-2002

rata crestere 2002-2012

tendintele procesului

Bucuresti-Ilfov

4812025

4557249

4347805

-9,6

-5,3

-4,6

-13

Sud-Muntenia

3075897

2943381

2756323

-10,4

-4,3

-6,4

48

Nord-Vest

2909669

2740064

2600132

-10,6

-5,8

-5,1

-12

Nord-Est

3751783

3674367

3302217

-12,0

-2,1

-10,1

391

Centru

2701697

2523021

2360805

-12,6

-6,6

-6,4

-3

Vest

2111947

1958648

1828313

-13,4

-7,3

-6,7

-8

Sud-Est

2963177

2848219

2545923

-14,1

-3,9

-10,6

174

Sud-Vest Oltenia

2457515

2330792

2075642

-15,5

-5,2

-10,9

112

 

Analiza datelor statistice reliefează faptul că la nivelul tuturor celor 8 regiuni de dezvoltare evoluţia populaţiei a fost negativă (tabelul 1). Ritmul de scădere a fost însă diferit. Valorile acestuia au variat între –9,6% în Bucureşti-Ilfov şi –15,5% în Regiunea Sud-Vest. Scăderi mai accentuate au mai înregistrat şi regiunile Sud-Est (-14,1%) şi Vest (-13,4%). Intensitatea procesului a variat de la o perioadă la alta (1992-2002 şi 2002-2012). Se remarcă faptul că, în timp ce în unele regiuni de dezvoltare tendinţa de scădere a populaţiei se accentuează, în altele se constată o diminuare a acestei tendinţe. În această situaţie se găsesc Regiunile Bucureşti-Ilfov, Nord-Vest, Centru şi Vest.

La nivel local se conturează un mozaic din perspectiva ratei de creştere a populaţiei şi a densităţii. Arealele cu o mai mare concentrare de populaţie rămân cele urbanizate, cu precădere cele ocupate de oraşe mari şi spaţiul lor periurban, la care se adaugă şi teritoriile al căror declin economic nu a fost foarte accentuat (ex. coridorul Bucureşti-Ploieşti-Braşov). Rata de creştere a populaţiei variază foarte mult, de la valori negative mari la valori pozitive, uneori foarte accentuate.

Predominante sunt unitățile administrativ teritoriale de bază care au înregistrat scăderi ale populaţiei.

Valorile negative mari se regăsesc în areale ce se caracterizează prin:

  • accesibilitate redusă şi nivel de dezvoltare economică scăzut (Delta Dunării, Munţii Apuseni, partea de sud a Carpaţilor Orientali Munţii Banatului, Podişul Mehedinţi etc.)
  • ruralism profund (partea de vest a Câmpiei Române, Podişul Moldovei)
  • declin industrial accentuat (Depresiunea Petroşani, Culoarul Mureşului etc.)

Printre aşezările a căror populaţie a fost în scădere se numără şi oraşele mari. Luând în considerare însă valorile pozitive ale ratei de creştere a populaţiei din spaţiile lor periurbane, aceste scăderi sunt explicabile. Remarcabilă este creşterea demografică a unor oraşe mici, dar şi a unor comune aflate la periferia marilor oraşe, care explică procesul de suburbanizare (prin care orașele se extind la periferie, inițial prin migrarea populației și a activității economice din centrele urbane aglomerate, către așezări învecinate mai puțin aglomerate, v. Marshall, 2003) din ce în ce mai pronunţat în ultimul deceniu.

 

Familia în criză

 

Dincolo de tot ceea ce s-a dezbătut și s-a scris cu privire la evoluția familiei în România și la criza acesteia (Mitrofan, 1999; Popescu, 2009; Popescu, 2010), se poate discuta și se pot trage concluzii utile înțelegerii comportamentului demografic și pe baza analizei unor indicatori precum rata nupțialității și cea a divorțialității.

Așa  cum  se  menționează  în  lucrarea  Evoluția  natalității  și  fertilității  în  România (***Raport INSSE, 2012), după cel de al doilea război mondial, nupţialitatea a cunoscut o creştere spectaculoasă, căsătoria, familia şi religia recâştigând încrederea populaţiei, fapt ce a determinat și creșterea natalității. Dar această perioadă favorabilă s-a încheiat la începutul anilor ′60, instaurându-se noi comportamente demografice atât în plan relaţional, cât şi al reproducerii. Căsătoria devine din ce în ce mai târzie şi mai rară, iar divorţul mai frecvent. Concubinajul, considerat până atunci un fenomen marginal, se întâlnește mult mai des, fiind admis de majoritatea populaţiei. Exigenţele individuale sunt mai importante decât convenienţele tradiţionale şi presiunea socială. În acest context, comportamentul reproductiv suferă transformări importante, fertilitatea scăzând până sub nivelul de înlocuire a generaţiilor (2,1 copii). Din ce în ce mai multe femei nasc la vârste mature (în jur de 30 ani), multe dintre ele în afara căsătoriei, ca mame aflate în coabitare cât şi ca femei singure. Toate aceste schimbări favorizează familia restrânsă în detrimentul familiei numeroase.

Cum se văd toate acestea în evoluția ratelor nupțialității și divorțialității? Mai ales după 1990, când s-a modificat profund sistemul socio-economic, evoluția celor doi indicatori marchează schimbarea comportamentului indivizilor. Evoluția ratei nupțialității a fost scădere (fig. 2) de la peste 8‰ la mai puțin de 5‰. Această tendință generală a fost întreruptă în intervalul 2002-2007 când, după îndelunga perioadă de tranziție s-a instalat creșterea economică. A urmat însă criza, în care ne mai aflăm încă și care a afectat profund familia, ritmul de scădere a ratei nupțialității fiind mult mai accentuat decât anterior. Evoluția ratei divorțialității a fost și ea influențată de condițiile economice, aceasta, deși fluctuantă, fiind într-o ușoară creștere, de la 1,4‰ la 1,6‰. Comparând ratele de creștere ale celor doi indicatori (fig. 3), se remarcă mult mai bine diferențele. În timp ce nupțialitatea a fost în scădere pe întreg teritoriul țării, divorțialitatea a fost în creștere în cea mai mare parte, excepție făcând regiuni mai dezvoltate precum București-Ilfov și Vest dar și Regiunea de Dezvoltare Sud-Vest Oltenia, care, comparativ cu primele două, se confruntă cu probleme economice. Această situație dovedește faptul că nu doar nivelul redus de trai poate afecta comportamentul demografic al populației, ci și influențele de tip cultural provenite în ultimii ani din țări puternic dezvoltate, aflate în spațiul domeniului cultural vestic (Guran-Nica, Dragomir, 2006), spre care România s-a orientat în ultimii 25 de ani. Este binecunoscut faptul că, în spațiul menționat, s-a conturat pe parcursul secolului trecut și persistă în prezent un comportament care dovedește neîncrederea populației în viața tradițională de familie, ceea ce, conform statisticilor internaționale, a dus la creșterea permanentă a numărului de cupluri care trăiesc în concubinaj și a numărului de divorțuri.

 

Figura 2. Evoluţia ratelor nupţialităţii și divorțialității (Sursa datelor: INS)

 

Figura 3. Conexiuni 1990-2011 (Sursa datelor: INS)

 

O rezultantă a acestor evoluții este cea a ratei de fertilitate, care în ultimele două decenii a fost puternic negativă, scăderea fiind de peste 35% (fig. 4). Acest lucru era de așteptat în condițiile în care liberalizarea avorturilor și gradul mai ridicat de emancipare a femeii pe o piață de muncă din ce în ce mai solicitantă au determinat-o pe aceasta să reducă și mai mult numărul de născuți și, în același timp, să își programeze sarcinile mult mai târziu, de cele mai multe ori după construirea propriei cariere. De asemenea, confruntarea cu numeroase dificultăți economice într-o societate consumistă, care impune un nivel ridicat de expectanță cu privire la nivelul de trai, a convins femeia de imposibilitatea asigurării condițiilor necesare creșterii descendenților (Iluţ, 2007).

 

Figura 4. Evoluţia ratei de fertilitate generală (Sursa datelor: INS)

 

Criza demografică și consecințele ei

 

Element de bază al comportamentului demografic, mişcarea naturală a populaţiei este un indicator esenţial în explicarea caracteristicilor şi tendinţelor de evoluţie a populaţiei unui teritoriu. Este, în același timp, oglinda comportamentului indivizilor în cadrul familiei, a familiei în cadrul societății.

Indicatorii utilizați în analiza mişcării naturale, precum ratele natalităţii și fertilității, cele ale mortalităţii generale și infantile și, bineînțeles, soldul (bilanţul) natural, se află în strânsă corelație cu indicatorii care reliefează evoluția familiei ca celulă de bază a societății (ratele nupţialităţii şi divorţialităţii), toate împreună oferind informaţii esenţiale cu privire la comportamentul demografic.

Natalitatea din România a înregistrat fluctuaţii în timp, ca urmare a dinamicii factorilor determinanţi cu specific social, economic şi politic, cât şi a modificărilor survenite în legislaţia demografică. Studiile cu privire la indicatorul rata natalităţii scot în evidenţă faptul că, încă de la începutul secolului trecut, acesta a înregistrat o tendinţă de scădere de la 34,1‰ până la 9,2‰, reducerea fiind de 73% (fig. 5). Evoluţia a fost fluctuantă, scăderi accentuate înregistrându-se în perioada războiului (25‰), dar şi la sfârşitul deceniului şapte (15‰), ca urmare a politicii de liberalizare a avorturilor adoptată în deceniul anterior.

În aceste condiţii, statul s-a orientat spre o politică pronatalistă începând cu 1966, fapt ce a dus la creşterea bruscă a ratei natalităţii la peste 27‰ (cea mai mare valoare din perioada postbelică) (Bugă, 1984). Cu toate acestea, tendinţa de reducere a numărului de născuţi s-a reinstalat, astfel încât, în 1990, se ajunsese la 13,6‰. Reluarea politicii de liberalizare a avorturilor şi reducerea nivelului de trai în perioada de tranziţie a determinat accentuarea declinului, rata natalităţii reducându-se în ultimele două decenii cu 32%.

 

Figura 5. Evoluţia ratelor natalităţii şi mortalităţii la nivel naţional (Sursa datelor: INS)

 

Analiza evoluţiei ratei natalităţii pe medii scoate în evidenţă faptul că, deşi s-a înregistrat o scădere în prima perioadă, atât în urban, cât şi în rural, cea din oraşe a cunoscut o uşoară creştere în primul deceniu al acestui secol, în timp ce în localităţile rurale a continuat să scadă (fig. 6).

 

Figura 6. Evoluţia ratelor natalităţii şi mortalităţii pe medii de rezidenţă (Sursa datelor: INS)

 

Mortalitatea a înregistrat, la rândul ei, o evoluţie fluctuantă în timp, tendinţa din ultimele decenii fiind însă contrară celei a natalităţii. Dacă în prima jumătate a secolului XX evoluţia generală era descrescătoare ca urmare a progreselor care s-au făcut în acea perioadă în domeniul medicinei dar şi a îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă, ulterior valorile ratei mortalităţii au început să crească, deoarece populaţia României începuse să aibă caracteristicile unei populaţii îmbătrânite. La aceasta s-a adăugat şi creşterea mortalităţii infantile pe fondul exploziei demografice şi a condiţiilor precare din unele unităţile medicale aflate în regiuni mai slab dezvoltate, care nu erau pregătite să răspundă provocărilor aduse de schimbarea structurii pe vârste a populaţiei (Bugă, 1984). Procesul de creştere s-a înregistrat până în 1997, când s-a atins valoarea cea mai ridicată 12,7‰ (cu 55% mai mare faţă de 1966) şi a fost rezultatul interferenţei dintre accelerarea îmbătrânirii demografice, răspunsul neadecvat al sistemului

Este încurajator faptul că rata mortalităţii infantile a scăzut substanţial în ultimii 20 de ani, de la 26,9‰ la 9,4‰.

Diferenţele dintre cele două medii sunt marcante. În spaţiul urban, rata mortalităţii a înregistrat o creştere uşoară dar continuă în întreaga perioadă, ceea ce duce cu gândul la nivelul mai înalt de îmbătrânire a populaţiei. În spaţiul rural, s-a înregistrat o creştere până în 1996, după care se constată o uşoară scădere, cu valori care variază între 15,3‰ şi 14,2‰ (fig. 6). Nivelul diferit al mortalităţii în cele două medii este explicabil prin accesul inegal la serviciile de asistenţă medicală şi prin disparităţile în ceea ce priveşte nivelul de trai.

În condiţiile acestea se constată faptul că soldul (bilanţul) natural a avut de-a lungul întregului secol XX o evoluţie descrescătoare, ajungând până la valori negative în ultimele două decenii. Procesul de scădere a început de la 14,8‰ în 1930 şi a ajuns la -2,6 în 2012. Studiile cu privire la acest subiect remarcă faptul că anumite evenimente din istoria ţării au determinat accentuarea procesului de scădere a soldului natural (al doilea război mondial, liberalizarea avorturilor în 1959) (Bugă, 1985; Pascu, 1972). Eliminarea acestor cauze a determinat o revenire la valori mai ridicate (18,1‰ în 1967) (Bugă, 1985). Ulterior însă, nimic nu a mai putut stopa declinul, care s-a accentuat până la valori negative după 1990, când s-a revenit la politica de liberalizare a avorturilor fără a se lua măsuri de contracarare a declinului (fig. 7). Cel mai puternic afectat în acest proces a fost spaţiul rural, care, după 1991, nu a mai înregistrat nicio valoare pozitivă.

 

Figura 7. Evoluţia soldului (bilanţului) natural (Sursa datelor: INS)

 

 O altă latură a crizei demografice, legată direct de criza familiei și de creșterea naturală permanent negativă începând cu 1992, este îmbătrânirea demografică. Aceasta este una dintre caracteristicile populaţiei României începând cu secolul al XX-lea. Tendinţa respectivă rezultă din analiza evoluţiei grupelor de vârstă la recensăminte începând cu 1930 (fig. 8). Se poate spune, privind imaginea, că s-a produs o glisare a grupelor de vârstă, glisare care a înrăutăţit situaţia demografică. Această înrăutăţire rezultă din schimbarea totală a indicelui de îmbătrânire de la 22% la 140% (100% dacă se ia în considerare populaţia de 65 de ani şi peste). Situaţia actuală plasează România între ţările europene cu tendinţe accentuate de îmbătrânire.

Situaţia structurii pe grupe de vârstă la ultimul recensământ se dovedeşte a fi nefavorabilă, deoarece una dintre cele mai numeroase categorii de vârstă (55-59) se apropie de pensionare, fapt ce va ridica considerabil numărul populaţiei dependente şi va pune o presiune mare asupra populaţiei active. Situaţie este cu atât mai dificilă, cu cât contingentele tinere sunt din ce în ce mai reduse, astfel încât generaţiile viitoare de activi vor trebui să susţină un număr foarte ridicat de inactivi. Unul dintre indicatorii elocvenţi care scot în evidență această situație este gradul de dependenţă demografică. Ca raport între grupele de vârstă inactive (tineri şi vârstnici) şi populaţia activă (15-59 ani), acest indicator oferă informaţii valoroase cu privire la povara economică pe care populaţia productivă o poartă. Este remarcabil faptul că valorile gradului de dependenţă au înregistrat o tendinţă generală de scădere în intervalul 1930-2012, dar această caracteristică poate fi pusă pe baza reducerii accentuate a populaţiei tinere, deși numărul vârstnicilor este în creștere. Numărul din ce în ce mai mare de bătrâni din ultimul deceniu a determinat însă o schimbare a trendului, valorile gradului de dependență fiind din ce în ce mai mari după 2002.

 

Figura 8. Structura populaţiei României pe grupe de vârstă; piramida vârstelor, 2010 (Sursa datelor: INS; Piramida vârstelor după Nancu, Guran-Nica, Persu, 2010)

 

Concluzii

 

Populația României a scăzut continuu după 1989, în contextul scăderii continue a ratei de creștere a populației. Cauzele acestei scăderi sunt predominant economice, dar și sociale. Pe fundalul unei tranziții prelungite care a secătuit economia românească și a instalării noii crize după doar câțiva ani de avânt economic (2004-2008), populația țării nu a avut timpul necesar să își redreseze comportamentul. Astfel, ca urmare a menținerii pe o perioadă lungă de timp a soldului natural negativ și a accentuării procesului de migrație a tinerilor pentru muncă spre țări dezvoltate ale Europei, numărul locuitorilor a înregistrat o scădere continuă.

În condițiile inexistenței până în prezent a unei politici care să susțină creșterea demografică, în România se prognozează scăderea accentuată a populației până în 2050. În urmă cu câțiva ani, în lucrarea sa Declinul demografic și viitorul populației României, Vasile Ghețău propunea trei scenarii, unul pesimist, fundamentat pe menținerea fertilității din momentul respectiv (1,3 copii la o femeie) și două optimiste, în care valorile fertilității cresc (1,8 copii la o femeie în intervalul 2010-2050 și, respectiv, 2,1 copii la o femeie în intervalul 2020-2050) (Ghețău, 2007; Benezic, 2011). În prezent se confirmă însă cel pesimist, ca urmare a păstrării comportamentului demografic negativ – natalitate redusă care implică sold natural negativ și fertilitatea în scădere continuă. Astfel, se poate prognoza o scădere a populației României până la 15 milioane locuitori în 2050, deși, așa cum se precizează în documentele UE, România ar putea avea în anul respectiv 18,5 milioane locuitori. Oricare ar fi valoarea prognozată, există un numitor comun: scăderea accentuată a populației.

 

Bibliografie

 

  1. Benezic, D., 2011. Vasile Ghețău, directorul Centrului pentru Cercetări Demografice: Demografia României e iremediabil compromisă, [online] disponibil la:  http://cursdeguvernare.ro/vasile-ghe%c8%9bau-directorul-centrului-pentru-cercetari- demografice-demografia-romaniei-e-iremediabil-com promisa.html [Accesat 24 octombrie 2013].
  2. Bugă, D. coord., 1984. Geografia populației. În ***. Geografia României II. Geografia umană și economică. Institutul de Geografie, Universitatea din București: Editura Academiei Republicii Socialiste România. Capitol 2, pp. 50-119.
  3. Cernovodeanu, P., 1973. Societatea feudală românească văzută de călători străini (sec. 15-18). București: Editura Academiei Republicii Socialiste România.
  4. Ghețău, V., 2007. Declinul demografic și viitorul populației României – o perspectivă din 2007 asupra populației româniei din secolul 21. Institurul naționale de Cercetări Economice, Centrul de cercetari demografice Vladimir Trebici. Buzău: Ed. Alpha MDN.
  5. Giurescu, C.C., 1957. Principatele române la începutul secolului XIX. București: Editura Științifică.
  6. Giurescu, C.C., Giurescu, D.C., 1974. Istoria din cele mai vechi timpuri pînă astăzi. București: Editura Științifică.
  7. Marshall, G. (Ed.), 2003. Oxford. Dicționar de sociologie. București: Univers Enciclopedic.
  8. Guran-Nica, L., Rusu, M., 2004. Probleme de geografie şi economie rurală. București: Ed. Fundaţiei „România de Mâine“.
  9. Guran-Nica, L., Dragomir, M. 2006. Geografie umană generală. București: Editura Fundatiei România de Mâine.
  10. Iluţ, P. 2007. Dimensiuni ale familiei actuale din România. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
  11. Mitrofan, I., 1999. Schimbări şi tendinţe în structura şi funcţiile familiei din ţara noastră. Revista română de sociologie, X, 5–6, pp. 473-480.
  12. Nancu, D., Guran-Nica, L., Persu, M., 2010. Demographic ageing in Romania’s rural area. HUMAN GEOGRAPHIES – Journal of Studies and Research in Human Geography, 4, 1, pp. 33-42, [online], disponibil la: www.human geographies.org.ro [Accesat 30 octombrie 2013].
  13. Pascu, Șt., 1972. Populație și societate - Studii de demografie istorică, I. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
  14. Popescu, R., 2009. Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea contemporană. Iași: Editura Polirom.
  15. Popescu, R., 2010. Profilul familiei românești contemporane. Calitatea vieții, XXI, nr. 1-2, pp. 5-28.
  16. Șandru, I., Cucu, V., Chiriac, D., 1968. Distribution and dynamics of the population in the Socialist Republic of Romania. RRGGG Géographie, 12, 1/2, pp. 127-131.
  17. Trebici, V., 1971. Populația României și creșterea economică. București: Editura Politică.
  18. ***, 2005. Planul Național de Dezvoltare 2007-2013. Guvernul României.
  19. ***, 2007. National Strategic Reference Framework 2007-2013. Government of Romania.
  20. *** 2008. Strategia Națională pentru Dezvoltare Durabilă a României. Orizonturi 2013-2020-2030. Guvernul României, Ministerul Mediului și Dezvoltării Durabile, București, 2008.
  21. ***  http://epp.eurostat.ec.europa.eu/tgm/table.do?tab=table&plugin=1&language=en&pcode  =tps00002
  22. ***  http://ec.europa.eu/eurostat/statistics-explained/index.php/Marriage_and_divorce_ statistics
  23. ***  http://www.insse.ro/cms/files/publicatii/Evolutia%20natalitatii%20si%20fertilitatii%20 in%20Romania_n.pdf

 

În cadrul acestui studiu s-au utilizat parțial informații din Strategia de dezvoltare teritorială a României, Studiul 1 – Analiza structurii și evoluției demografice, elaborat în cadrul contractului nr. 122/02.07.2012 al cărui beneficiar este Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.



Comments