ARS - Anthropological Researches and Studies

 

Română English

ARS

Anthropological Researches and Studies

 

Equal opportunities and the deconstruction of the contemporary family


Corina Bistriceanu Pantelimon

 

Department of Psychology and Educational Sciences, Spiru Haret University

 

Address correspondence to: Corina Bistriceanu Pantelimon, Department of Psychology and Educational Sciences, Spiru Haret University, 46G Fabricii Street, Bucharest 6, Romania. Ph.: +40756990804; E-mail: corinabistriceanu@yahoo.com

 

Abstract

 

Based on social justice theories, sociological studies on equal opportunities have extended to the family area. The division of roles according to the sex and age structure is extremely important in order to render the functional dimension coherent to the structural dimension of the family group. Interactionism, along with conflictualism, redefine the family as a flexible, process-based entity, in which the roles and patterns of interaction are continually redesigned, depending on the interests and abilities of each member. The perspective proposed by the current discourse on equal opportunities has deconstructing consequences on the family division by gender and age, but also over the traditional forms of authority. Thus, changes appear in the distribution of roles and in status attributes with regard to the marital – husband-and-wife – dimension. Traditional forms of authority (such as that of man over woman) and the separation of activity areas have been replaced with egalitarian decision and interaction formulas, but also with the complete or at least partial overlapping of family activities. The generational – parents-and-children – dimension has also been affected. Parents’ authority over their children is mitigated by limiting the children’s real dependence on their parents and by each family's emotional focusing primarily on its children. The support of these changes is constituted by policies that promote women’s and children’s rights outside the family framework. The result is the weakening of the family’s integrative capacity and, as a consequence, the lessening of its relevance as a fundamental social institution.

 

Keywords: family; structure; role; and equal opportunities.

 

Familia, instituţie şi structură

 

Familia, ca unitate a rudeniei – unul dintre cele patru domenii ale socialului pe care ştiinţele sociale vest-europene le recomandă drept „quarta regală" a gândirii antropologice (Mihăilescu, 2007, p. 138) – este o instituţie universală. Ca instituţie, familia are un profil sociologic bine determinat. Conform lui Emile Durkheim (1901), instituţia se formează din convingeri şi moduri de conduită recunoscute în comunitate; în definiţia faptului social, el accentuează operaţional aceste coordonate, manifeste în moduri de acţiune, gândire şi sensibilitate exterioare individului şi având putere de coerciţie asupra indivizilor.

Cele trei instituţii pe care Giambattista Vico (1725) le-a observat ca făcând parte din toate culturile şi corespunzând unei predispoziţii spirituale general-umane sunt moartea, religia şi familia. Aceste trei instituţii sunt deopotrivă generatoare de socialitate şi, aşa cum remarca Roger Scruton ([1998] 2011, p. 18), de cultură. Ele contribuie la edificarea şi la refacerea solidarităţii grupului: pe de o parte, legându-i laolaltă pe cei care participă în aceste instituţii şi care, ca atare, ştiu ce să simtă, cum să simtă şi fac acest lucru împreună; pe de altă parte, reintegrând oamenii, ca persoane (adică indivizi transfiguraţi de rolurile pe care le au în instituţii) în comunitatea istorică, transtemporală, a continuităţii generaţionale în cadrul unei anumite culturi. Printre faptele generatoare de socialitate şi de cultură se numără predilect cele generatoare de o formă de coerciţie care, aşa cum remarcau Fauconnet şi Mauss (1901), nu adoptă forma expresă a obligaţiei. Ele asimilează norma normalităţii, prin interiorizarea ei, de regulă în timpul educaţiei timpurii. Autorii menţionaţi au sesizat faptul că indivizii regăsesc în instituţii moduri prestabilite de a gândi şi de a acţiona, pe care le preiau automat, ca singurele moduri normale de gândire şi acţiune. Din acest punct de vedere, ele pot fi văzute ca sacre. „Sunt sacre acele lucruri în care sălăşluieşte duhul comunităţii şi în care destinul nostru se află în joc: aşa cum e cazul, de pildă, cu sentimentele sexuale, cu atitudinea faţă de copii şi părinţi, cu ritualurile de iniţiere ori cu cele legate de calitatea de membru al comunităţii, în cadrul cărora se formează (...) aşa-zisul noi", remarcă Roger Scruton ([1998] 2011, p. 19), în analiza întreprinsă asupra culturii moderne.

În istoria sociologiei, definirea instituţiilor a cunoscut reformulări dese. Între cele care au avut cel mai mare impact euristic trebuie menţionată contribuţia lui Talcott Parsons (1951, 1954). Pentru acesta, instituţia este un mod de organizare a intereselor personale, o structură de roluri care se opune antitetic ideii de anomie sau o interfaţă în cadrul distincţiei cultură-societate. Familia este, conform acestei abordări, o instituţie de tip relaţional, având o structură de roluri care precizează conduitele şi aşteptările reciproce ale indivizilor.

O perspectivă mai nuanţată asupra instituţiilor este deschisă recent de Peter Berger şi Thomas Luckmann ([1966] 2008), bucurându-se de consensul autorilor contemporani. Conform acestor autori, originea instituţionalizării este una pur umană: obişnuinţa, deprinderea sau habitudinea duc la coagularea unor tipizări reciproce ale acţiunilor şi ale actorilor implicaţi. Trăsăturile principale ale instituţiilor sunt a) istoricitatea şi b) controlul asupra comportamentului uman. În opinia autorilor, instituţiile implică istoricitatea, deoarece tipizările reciproce ale acţiunilor apar în decursul unei istorii comune. Totodată însă, îndrăznim să adăugăm, prin configurarea structurală a unor modele (moduri de simţire, gândire şi acţiune), ele implică şi transindividualitatea. De asemenea, având capacitatea de a controla comportamentul uman, instituţiile impun inerenţa şi implacabilitatea unui anumit tip de control prin formare (spre deosebire de controlul prin conformare) ce vizează nu numai comportamentul, ci şi felul de a fi al persoanelor: acest lucru este vizibil mai ales în cazul instituţiilor tradiţionale, care, spre deosebire de cele raţionale, controlează indivizii formându-i conform modelelor lor. Ei sunt astfel într-un anumit fel, deoarece au fost formaţi într-o anumită instituţie sau cultură (familială, etnică, locală, religioasă etc.); controlul se exercită, aşadar, în afara conştiinţei individuale, din interior. Astfel, modul de a fi membru al unei familii (de a deţine unul dintre rolurile constitutive ale structurii familiale) nu este mereu conştientizat de indivizii care îl reprezintă; el îi condiţionează însă în comportamente, atitudini, credinţe etc., mai puternic decât orice formă de control exterior. El este, de asemenea, asumat ca identitate de către purtătorii săi şi nu poate fi niciodată abandonat. Spre deosebire, controlul prin conformare, cel în care norma nu a devenit normal, este cel exercitat de la exterior: forma nu este interiorizată într-o cultură instituţională (căci există numeroase instituţii fără o cultură asociată), nu există modele de a fi, identităţi, ci numai obligativităţi cu rost funcţional-pragmatic. Acest lucru este evident în cadrul instituţiilor raţionale. Membrii unei companii, ai unui club sau grup civic se conformează unor norme exterioare de comportament, pe care nu numai că le conştientizează în permanenţă, dar le şi perfecţionează, prin anumiţi exponenţi, lideri sau reprezentanţi. Există astfel un circuit al controlului, de la generatorii de norme la corpusul normativ şi de la acest corpus la membrii instituţiei (rolurile de membri sau de generatori de norme sau lideri pot coincide sau pot fi îndeplinite de membri diferiţi). În acest circuit, luciditatea şi voinţa actorilor sunt permanent prezente, căci altfel normele nu ar putea fi nici create şi nici adoptate. Ele însă nu sunt niciodată asimilate în structura organică a identităţii celor pe care îi „con-formează" –respectăm riguros normele de conduită de la locul de muncă, la club sau într-un grup de acţiune civică, dar le abandonăm imediat ce părăsim instituţiile respective.

În instituţionalizare rezidă caracterul obiectiv al societăţii: această obiectivitate presupune, susţin autorii menţionaţi, exterioritatea fundamentală a instituţiilor în faţa demersului de cunoaştere al indivizilor. Constituirea socialului se face în cadrul unui proces dialectic aflat în perpetuă desfăşurare, ce presupune exteriorizarea (manifestarea umană în instituţii), obiectivarea (perceperea instituţiilor ca realităţi în sine) şi interiorizarea (reproiectarea lumii sociale în conştiinţă, prin socializare). „Societatea este un produs uman. Societatea este o realizare obiectivă. Omul este un produs social" (Berger şi Luckman, [1966] 2008, p. 89). Instituţii precum familia induc şi presupun totodată o viziune etică (omul este obiect al judecăţii, având responsabilitate pe termen lung) şi siguranţa emoţională pe care o garantează practicarea virtuţii. Virtutea este a şti ce să simţi şi cum să exprimi, iar această învăţătură este condensată în moduri de conduită, de gândire şi de sensibilitate aparţinând culturii comune. „Cultura comună îi spune (omului) cum şi ce să simtă, iar făcând asta îi ridică viaţa pe planul etic, unde gândul judecăţii sălăşluieşte în tot ce face" (Scruton, [1998] 2011, p. 28).

Familia este una dintre cele mai răspândite instituţii, şi acest lucru devine evident din punct de vedere antropologic mai ales în virtutea înţelegerii sale ca unitate a rudeniei. În înţelegerea ei ca instituţie, este evident acum că trebuie să accentuăm conţinutul său obiectiv şi caracterul său de exterioritate faţă de indivizi. Aceste trăsături sunt evidenţiate în capacitatea sa de a reproduce structuri: de roluri, de status-uri şi de vârste, definite după criteriul diferenţierii. Caracteristicile procesului de structurare constă în asamblarea elementelor diferenţiate într-o ordine coerentă (...?). În familie, individualitatea se construieşte prin delimitare, iar identificarea persoanei se face prin apartenenţă: X este fiul/soţul/fratele lui Y. Există, în această capacitate a familiei de a delimita persoanele şi de a le integra totodată, un aparent paradox recunoscut şi subliniat în sociologie de Georg Simmel. În general, individualitatea (specificul individual al personalităţii) tinde să crească pe măsura extinderii mediului social al individului, aşa cum a demonstrat Louis Dumont într-un studiu ([1983] 1996) rămas referenţial pentru problema individualismului modern. Integrarea în formele solidarităţii organice (bazată pe diferenţiere), participarea la schimbul generalizat, concurenţa şi specializarea sunt fenomene care favorizează diferenţiarea indivizilor şi separarea lor. Nevoia de recunoaştere, general umană, argumentată ca atare de Tzvetan Todorov în eseul Viaţa comună ([1995] 2009), devine din ce în ce mai acută pe măsură ce indivizii, tot mai uşor de cunoscut (având o identitate personală din ce în ce mai precisă), sunt din ce în ce mai greu de recunoscut (nu deţin identitate culturală sau socială). După cum remarcă Simmel, există o variaţie invers proporţională între identitatea socială sau culturală (dată de apartenenţa la un ansamblu social cu un grad mare de specificitate) şi identitatea individuală. Singurul grup care poate favoriza tendinţa spre individualizare este tocmai familia, aşezată în antinomie cu societatea: „Individul este dezarmat în faţa societăţii întregi; doar acordând o parte a Sinelui său absolut altora şi legându-se de ei îşi mai poate salva sentimentul individualităţii (…)"(Simmel, 1999, p. 694). Paradoxal, familia este adăpostul în care individul îşi afirmă mai puternic individualitatea personală, şi totodată grupul care îl integrează cel mai strâns. Acest dublu rol al familiei (extensia personalităţii individului, dar şi precizarea, definirea ei specifică în deosebire cu personalităţile celorlalţi) determină „ambiguitatea sociologică a familiei": ea poate fi interpretată atât ca unitate, cât şi ca grup.

Sintetizând cele spuse până acum, familia are durabilitate atestată ca instituţie socială universală. Ea reproduce structuri definite pe criteriul diferenţierii. Membrii familiei rămân în această calitate câtă vreme se integrează acestor structuri care îi precizează şi, prin aceasta, îi diferenţiază nu numai de ceilalţi oameni, dar şi între ei, în interiorul familiei. Individualitatea personală se constituie prin asimilarea rolului familial (de soţ, părinte, fiu, frate). Relaţiile care generează cele mai importante structuri familiale, a căror eficienţă socializatoare a constituit modelul multor alte instituţii sociale sunt: relaţia soţ-soţie (care are la bază delimitarea rolurilor pe criteriul sexului), relaţia părinte-fiu (care se bazează pe delimitarea rolurilor pe criteriul vârstei) şi relaţia fraternă (derivată din cele anterioare, aceasta este singura care consacră egalitatea condiţiilor de precizare a individualităţii personale).

 

Egalitatea de şanse

 

Ca program social-politic, egalizarea şanselor diferitelor categorii sociale are la origine valorificarea egalităţii ca atare. Sursa acestei valorificări este de regăsit în drept şi în teoriile dreptăţii sociale. Preocupările pentru refacerea structurilor sociale şi pentru reducerea diferenţelor date de apartenenţa la diferite categorii sociale au apărut în societăţile europene odată cu Iluminismul şi cu manifestarea conştiinţei primatului raţiunii umane (acceaşi în toţi oamenii, indiferent de apartenenţa lor) faţă de orice inegalitate a identităţilor sociale. Egalitatea ca valoare a uniformizat, de la început, condiţiile identitare ale oamenilor, diversitatea fiind, prin aceasta, înglobată în unitatea unui gen. Acest proces este baza pe care au fost edificate precepte precum „toate rasele sunt egale" (adică nu există diversitate între rase, toate fiind integrabile unui singur gen, toţi oamenii aparţinând aceleiaşi rase); „toţi cetăţenii sunt egali" (adică toţi aparţin aceleiaşi Republici, având aceleaşi drepturi şi îndatoriri). Mai cu seamă principiul egalităţii civile – în faţa legii, a statului – este unul dintre cele care stau la baza pactului republican şi se bazează pe ideea de unitate. Unitatea, în statele şi societăţile moderne, nu mai este rezumarea ierarhiilor sociale, ci uniformizarea stărilor; ea nu mai provine din dispunerea organică a stărilor sociale, ci dintr-un proiect social, manifestându-se într-un proces social de construire a noii ordini egalitare.

După secolul al XIX-lea, când raportul egalitate/inegalitate a fost disputat în teoriile lui Adam Smith, Auguste Comte, Marx şi Engels, Alexis de Tocqueville, Frederic Le Play, John Stuart Mill, Artur de Gobineau sau Galton (cei din urmă susţinători ai caracterului ereditar şi natural al inegalităţii), secolul XX se caracterizează prin preocuparea aproape obsedantă pentru edificarea egalităţii sociale. În ştiinţele sociale are loc o adevărată explozie de cercetări de teren asupra condiţiilor concrete, cel mai adesea materiale, de manifestare a inegalităţii sociale. Ele susţin propuneri de legi şi proiecte de politici publice de înlăturarea sau de atenuare a diferenţelor de condiţii materiale sau a modalităţii de manifestare a condiţiilor materiale în edificarea unei identităţi sociale şi personale. Între cele două războaie mondiale, în Statele Unite, apar cercetări concetrate pe problemele inegalităţii dintre minorităţile religioase sau etnice, ale inegalităţii şanselor de a studia (Warner, Hanighurst şi Loeb, 1944). Teoriile funcţionaliste abordează – şi acceptă – inegalitatea economică şi socială (cu excepţia abuzurilor), considerând drept normale diferenţele de moduri de viaţă şi de gândire izvorâte din acestea. Teoriile conflictului cercetează inegalitatea indusă de dominaţia claselor conducătoare, direct interesate în menţinerea inegalităţii şi primele responsabile pentru existenţa acesteia. Preocupările iniţiate în cadrul unor curente teoretice precum interacţionismul simbolic susţin capacitatea indivizilor de construire a unei identităţi – sine social – în mod independent de apartenenţele la instituţiile tradiţionale, numai pe baza demersurilor proprii de înfăţişare (în mod explicit şi subliniat exterioară) în societate, adică în public.

În a doua jumătate a secoluli XX, mai ales în perioada 1960-1980, au avut loc analize care au arătat că influenţa originii sociale asupra carierei educaţionale şi cea a celor două variabile asupra inegalităţii dintre adulţi, deşi importante, nu au un rol determinant. Ca urmare, au fost propuse abordări foarte diverse ale inegalităţii sociale, fără ambiţia, din partea sociologilor sau antropologilor, de a putea explica sau depăşi acest fenomen. Sunt studiate sărăcia, dar şi aşa-numitele bunuri pentru corp şi spirit: sănătatea, cunoştinţele, capacitatea intelectuală, stresul, şansele de studiu, integrarea/discriminarea (în funcţie de rasă, sex, religie, mod de viaţă etc.), participarea la puterea politică, timpul liber, conţinutul muncii, practicile culturale etc. În rândul claselor politice, însă, nu s-a renunţat la ambiţia egalităţii sociale. Tendinţa actuală este depăşirea proiectului egalităţii ca uniformizare. În teoria lui John Rawls (1971), inegalităţile nu sunt justificate de merite. Ele sunt permise numai în două cazuri, anume 1) dacă sunt în avantajul celor defavorizaţi sau 2) dacă sunt legate de poziţii accesibile oricui (ideea de bază a egalităţii de şanse). Efortul asumat al societăţilor europene contemporane este de a gândi egalitatea pe baza complementarizării diferenţelor. Ideea de dreptate socială în societăţile capitaliste pare a fi inerentă înclinaţiei omului modern de a se pune mereu în locul celuilalt, de a se verifica în permanenţă sub privirea celuilalt. Cât de valabilă şi de eficientă este această înclinaţie în instituţia familială, rămâne de stabilit în urma analizei.

 

Egalitatea în familie

 

Proiectele publice şi politice au transformat modul de funcţionare al instituţiilor raţionale (sau publice) şi au intervenit cu presiuni importante asupra instituţiilor tradiţionale (familia, vecinătatea, grupul de prieteni). Primele manifestări ale egalizării rolurilor în familie au venit în opoziţie cu unele dintre cele mai puternice forme de manifestare sau funcţii familiale. Membrii familiei capătă identitatea publică personală (nu mai sunt percepuţi prin identitatea lor familială, construită mai ales prin subordonarea faţă de tată, capul de familie). Copiii devin persoane sociale, iar pe seama controlului educaţiei lor începe bătălia între mediul familial şi acela al aşa-numitelor „servicii sociale". Ei sunt miza progresului, iar societatea care se construieşte perpetuu trebuie croită pe măsura lor. De fapt, ei sunt cei care trebuie să răspundă „imperativelor" noii ordini, de la care ataşamentul exagerat pentru valorile familiale i-ar putea abate. Ei nu mai aparţin doar familiei, căci reprezintă viitorul societăţii; ei sunt producătorii, cetăţenii şi soldaţii de mâine. Într-un asemenea context de idei, încă în timpul Revoluţiei franceze, Danton spunea că toţi copiii „aparţin Republicii înainte de a aparţine părinţilor lor", iar Bonaparte va insista ca „legea să ia copilul încă de la naştere sub oblăduirea ei, să participe la educaţia sa, să-l pregătească pentru o profesie, să reglementeze cum şi în ce condiţii va putea să se căsătorească, să călătorească, să-şi aleagă o carieră" (Duby, Aries [1985/1987] 1994/1997, p.127). În secolul al XIX-lea, Tocqueville observă, în America, metamorfoza familiei dintr-o instituţie aristocratică, într-una democratică. Conform lui Tocqueville, prăbuşirea stărilor familiale (a diferenţelor structurale, a identităţilor de apartenenţă), care se manifestă însoţită de individualism social, trădează legătura politicului cu socialul şi cu familialul. Legătura tată-fiu pierde conotaţia politică, tatăl exercitând o autoritate domestică pe care numai slăbiciunea şi interesul fiilor o fac posibilă în perioada primilor ani de copilărie. Odată cu apropierea copiilor de tinereţe, relaţia tată-fiu se apropie de finalul formalităţii sentimentale: „aceleaşi obiceiuri, aceleaşi principii care-l îndeamnă pe unul să-şi capete independenţa îl impulsionează pe celălalt să considere utilizarea ei un drept incontestabil" (Tocqueville, [1835/1840] 2005, p. 559).

Egalizarea se manifestă mai întâi acolo unde o anumită formă a sa era deja existentă: dintre cele trei tipuri de relaţii familiale care generează structura familiale (parentală, conjugală şi fraternă), relaţia dintre fraţi era cea mai egalitară, în sensul împărtăşirii aceloraşi valori, datorită originii şi socializării comune. Cu toate acestea, fraţii nu vor avea „şanse egale", fiind diferenţiaţi de ordinea naşterii (în familia aristocratică mediteraneană numai primul născut avea drept de moştenire) şi de sex (în aceeaşi cultură familială, fetele nu aveau drept de moştenire a domeniului familial). Introducerea egalităţii de şanse a însemnat, în primul rând, dispariţia dreptului primului născut şi a discriminării succesionale a fetelor. Apoi, restul relaţiilor familiale sunt afectate: cea dintre părinţi şi copii prin emanciparea tinerilor de tutela paternă, dar şi a părinţilor de moştenitori. Copiii nu mai trebuie să merite moştenirea prin demonstrarea devotamentul faţă de familie şi a supunerii faţă de părinţi, iar părinţii nu mai sunt apăsaţi de misiunea transmiterii unui domeniu către cei mai merituoşi dintre urmaşi. Ca deţinători ai averii familiale, ei au responsabilitatea individuală în administrarea ei, putând să o înstrăineze fără a avea de întâmpinat oprobiul grupului de apartenenţă. În sfârşit, relaţia conjugală suportă cel mai uşor infuzia de egalitarism, de vreme ce relaţia conjugală era una cu baze contractuale, în care clauzele sunt relativ uşor de schimbat, mai ales atunci când căsătoria nu mai are greutatea unei decizii dinastice (de întemeiere sau de continuare a unei descendenţei legitime). Şi aici, emanciparea este a ambelor părţi, femeile şi bărbaţii devenind individual responsabili, aşadar discreţionar gestionari ai tuturor capacităţilor lor (biologic-reproductive, material-economice, moral-afective, intelectual-educative). Emanciparea şi egalizarea nu au fost uşor de acceptat, de vreme ce presupuneau renunţarea la singurele forme de statut real garant al prestigiului social (statutul de soţ-soţie, de mamă-tată, puternic valorizate de societate până în urmă cu mai puţin de un secol). Presiunea publică a fost sprijinită de programele politice de democratizare socială. Astfel, Engels dezagregă structura de roluri şi statusuri prin substituirea lor cu altele, definite politic, căci în familie, bărbatul este burghezul, iar femeia, proletarul. Infuzia politică de egalitate în familie a avut ca unul din efectele aşteptate creşterea mobilităţii sociale: „fiecare poate să pretindă să fie tratat pe picior de egalitate cu toţi ceilalţi în raporturile cu puterea publică. Niciun destin, niciun decret de ordin superior nu mai pot să menţină vreodată un individ în vârful sau la baza scării sociale. Nicio legătură de dependenţă personală nu poate să se interpună între individ şi autoritatea politică din care s-a ridicat. Acest tip de societate favorizează individualismul: orice destin individual poate face obiectul unor speranţe legitime" (Coenen-Huther, 1997, p. 83, apud Segalen [1981] 2011, p. 17).

Presiunea politică continuă spre desăvârşirea egalităţii de rol şi statut în familie. În 1970, în Marea Britanie este promulgată Legea Oportunităţilor Egale. De asemenea, în Suedia sunt acordate, prin lege, ajutoare pentru creşterea copiilor de până la 12 ani şi este oferită posibilitatea alegerii – între mamă şi tată – a celui care va întrerupe munca pentru creşterea copilului.

 

Destructurarea familiei

 

Cele două trăsături distinctive ale instituţiei enunţate de Berger şi Thomas sunt în curs de a fi blocate în interiorul familiei. Istoricitatea, care, după cum am menţionat, se referă la faptul că tipizările reciproce sau aşteptările de rol, se edifică în cadrul unei istorii comune, este împiedicată de permanentele redefiniri de rol. În interacţionismul simbolic, curent sociologic de explicare a lumii sociale edificat în Statele Unite şi menţionat deja ca una dintre cele mai eficace soluţii euristice de edificare a individualismului, familia este înţeleasă ca o entitate dinamică, în care persoanele îşi modelează continuu existenţa şi îşi definesc relaţiile. Căsătoria, chiar şi naşterea copiilor, implică, în virtutea egalităţii de statut social şi familial al soţilor, modelarea unor noi definiţii; procesul este cu atât mai complicat cu cât acestea trebuie să construiască o sub-lume, un fel de seră în care soţii, două persoane cu biografii diferite şi separate se poată coexista şi interacţiona. Cea de a doua condiţie, anume controlul asupra comportamentului uman, prin care indivizii iau cunoştinţă despre exterioritatea şi totodată obiectivitatea instituţiilor, este de asemenea îngreunată în cadrul familiei contemporane prin inversarea formală a controlului. Astfel, nu instituţia familiei este cea care se impune cu obiectivitate membrilor ei, controlându-le şi impunându-le conduitele asociate rolurilor care le revin, ci indivizii au capacitatea crescândă de a controla instituţia familială, optând pentru una dintre multiplele forme care i se conced astăzi: structuri familiale complete (sau familia parentală), structuri familiale neparentale sau grandparentale, menaje de o singură persoană (celibat definitiv sau temporar), uniuni de coabitare (consensuale) fără copii sau cu copii, menaje formate din persoane între care nu se stabilesc relaţii sexuale, menaje homosexuale şi, desigur, formele familiale cunoscute, familia nucleară şi familia cu 3-4 generaţii. Aceste forme sunt în continuă transformare, în efortul public susţinut de a alinia familia, ca formă socială întârziată din punct de vedere cultural – întârziere (cultural lag) dignosticată încă de acum jumătate de secol – contextului social-istoric actual. Egalitatea de şanse dă indivizilor posibilitatea practic nelimitată de a experimenta, alternativ sau simultan, mai multe din aceste forme alternative.

Consecinţa acestei flexibilizări extreme a familiei este pierderea structurilor de roluri de sex şi vârstă constituite pe baza diferenţierilor şi obiectivate în instituţia familială. În relaţiile conjugale se reclamă împărţirea egalitară a sarcinilor, dar şi iubirea, comuniunea totală, înţelegerea reciprocă deplină a unor personalităţi care se definesc, de altfel, ca unice şi ireductibile. Presiunea asupra actului iubirii este atât de mare, încât Richard Sennett a creat termenul de „comuniune distructivă" pentru a desemna relaţia total deschisă, în care întregul adevăr despre propria viaţă este împărtăşit celuilalt, ca intimitate reciprocă. O asemenea implicare este extrem de costisitoare pentru persoanele obişnuite şi duce la dezamăgire rapidă şi la epuizarea resurselor de acceptare şi integrare a unei personalităţi distincte de a noastră (Bauman şi May, [1990] 2008, p.123). În relaţiile parentale sau filiale este impusă educaţia non-directivă, mergându-se până la externalizarea şi profesionalizarea aproape completă a funcţiei educative a familiei, controlul reciproc (al copiilor de către părinţi şi al părinţilor de către copii) al conduitelor, posibilitatea emancipării simetrice (abandonarea familiei atât de către copii, cât şi de către adulţi) şi, în general, volatilizarea rolurilor de părinte/copil în beneficiul unei încheieri cât mai rapide a pactului intergeneraţional.

Peste tot în Europa este atestată instabilitatea matrimonială, evoluţia formelor alternative de coabitare, recompunerile familiale şi scăderea ratei fertilităţii. Aceste fenomene nu sunt numai efectul politicilor insistente de egalizare a şanselor. Totuşi, este nevoie să subliniem – ceea ce ne-am propus, în cadrul acestui articol – că aceste politici au o contribuţie incontestabilă la anularea diferenţelor structurale care au garantat, până acum, consistenţa instituţională a familiei.

 

Bibliografie

 

  1. Bauman, Z. și May, T., 2008. Gândirea sociologică. Bucureşti: Humanitas.
  2. Berger, P. și Luckmann, Th., 2008. Construirea socială a realităţii. Bucureşti: Art.
  3. Duby, G. și Ariès, Ph., 1994/1997. Istoria vieţii private, vol. VII. Bucureşti: Meridiane.
  4. Dumont, L., 1996. Eseu asupra individualismului. Bucureşti: CEU Press.
  5. Mihăilescu, V., 2007. Antropologie. Cinci introduceri. Iaşi: Polirom.
  6. Nozick, R., 1997. Anarhie, stat și utopie. Bucuresti: Humanitas.
  7. Rawls, J., 1971. A Theory of Justice. Cambridge, Massachusetts: Belknap Press of Harvard University Press.
  8. Scruton, R., 2011. Cultura pe înţelesul oamenilor inteligenţi. Bucureşti: Humanitas.
  9. Segalen, M., 2011. Sociologia familiei. Iaşi: Polirom.
  10. Simmel, G., 1999. Sociologie. Études sur les formes de la socialisation. Paris: Presses Universitaires de France.
  11. Tocqueville, A. de, 2005. Despre democraţie în America. Bucureşti: Humanitas.
  12. Todorov, T., 2009. Viaţa comună. Eseu de antropologie generală. Bucureşti: Humanitas.
  13. Warner, W. L., Havighurst, R. J. Loeb, M. B., 1944, Who Shall Be Educated? The Challenge of Unequal Opportunities. New York: Routledge.


Comments