The crisis of contemporary family and lack of meaning

Elena-Claudia Rusu

Department of Psychology and Educational Sciences, Spiru Haret University, Bucharest

Address correspondence to: Elena-Claudia Rusu, Department of Psychology and Educational Sciences, Spiru Haret University, Str. Fabricii, Nr. 46G, sector 6, Bucharest, Romania. Ph.:+4 0744207784; E-mail: claudiaerusu@yahoo.com

Abstract

In psychotherapeutic practice, regardless of the type, be it individual therapy, group therapy or family therapy, clients always bring into discussion problems regarding their personal and family life. As psychotherapists, we have the role of guiding the client in discovering the solution for his family related problem, whether it is regarding the difficulties of being a single parent, the generation gap conflict (parents-children), or the psycho-socio-cultural setting given by children whose parents work abroad, to recall only a few of today’s recurring themes of the therapeutic team, psychotherapist-client/patient. However, lately, we have discovered as a background problem and most likely as a deep cause in many of today’s family related matters, an acute lack of meaning in family members regarding not only their destiny as a whole but as individuals as well. Besides this, an alarming phenomenon is that many young adults avoid marriage and building a family, substituting it with a “no strings attached” type of relationships, called “consensual union” in today’s society. In the psychotherapeutic intervention, the specialist has a double task: the therapeutic one and the educational one. Thus, the therapist can and must be committed to helping the client give meaning to his life and make a conscious and informed choice regarding his domestic future. In both cases, including the spiritual dimension of the human being and of the family plays a fundamental role in his later evolution.

Keywords: family; crisis; meaning; religion; psychotherapy.

Familia? La ce bun?

De ceva vreme specialiştii, în special psihologii şi sociologii semnalează că familia contemporană trece printr-o perioadă de criză; o criză ce a început acum zeci de ani şi nu ştim când şi cum se va termina. Sau poate că ştim, dar nu vrem să ne uităm în acea direcţie pentru că nu ne place ceea ce vedem, cel puţin unora dintre noi.

Ceea ce se observă, din perspectiva psihoterapeutului, este un fenomen pe cât de frecvent, pe atât de îngrijorător: mulţi dintre tinerii români nu mai doresc să întemeieze o familie.

Acestor tineri li se poate alcătui un „profil psihologic”, deşi această sintagmă poate suna pretenţios: au vârste între 20 şi 35 de ani; sunt absolvenţi ai, cel puţin, unei facultăţi; lucrează, de obicei într-un mediu corporatist, dar pot activa şi în alte tipuri de organizaţii; au un nivel al veniturilor care le permite să se întreţină singuri şi să îşi permită anumite plăceri (îmbrăcăminte de firmă, device-uri de ultimă oră, excursii în străinătate de mai multe ori într-un an etc.)

De cele mai multe ori, ei prezintă dificultăţi în a iniţia sau menţine o relaţie de cuplu de lungă durată, care să depăşească un an de zile. Această categorie poate fi denumită „oamenii de weekend”, deoarece cinci zile dintr-o săptămână muncesc între 10 şi 14 ore pe zi, iar în weekend, adică începând de vineri seara până luni dimineaţa se implică în diverse tipuri de loisir, de activităţi gospodăreşti, de hobby-uri şi alte activităţi, care, conform propriilor declaraţii, exced ca timp cele două zile şi jumăte rămase libere.

Uneori lucrează şi în weekend. Sunt plătiţi pentru orele suplimentare. Se simt valorizaţi pentru munca pe care o fac şi sunt mulţumiţi de remuneraţie. Cu aceşti bani îşi permit să plătească medicii şi psihoterapeuţii la care ajung din cauza sindromului de oboseală cronică, a depresiei, anxietăţii, stresului, a tensiunii şi presiunii psihice enorme care este exercitată asupra lor de conducerile instituţiilor în care lucrează şi de grupul de muncă din care fac parte, încărcat cu patologii specific organizaţionale (conflicte de muncă greşit gestionate sau negestionate, formale şi informale; angajaţi cu tulburări de personalitate şi alte tulburări psihice nediagnosticate; modalităţi de comunicare defectuoasă şi ineficientă etc.)

Doar o parte dintre ei au preocuparea şi capacitatea de autoanaliză şi încep să înţeleagă că ceva nu este în regulă cu ei, cu viaţa lor care parcă trece pe lângă ei. Unii afirmă că se simt asemenea unor „sclavi pe plantaţie”, „roboţi” ce sunt înghiţiţi de un sistem (corporaţia/organizaţia) care nu dă, în realitate, doi bani pe ei ca persoane, ca oameni, în ciuda tuturor training-urilor şi vouchere-lor pentru sănătate (masaj, saună, fitness, analize medicale etc.). Adesea aud că vin dinspre ei strigăte disperate de ajutor, iar unii chiar doresc sincer să înveţe să funcţioneze altfel, adică să trăiască.

Cu siguranţă că există şi alte tipuri de tineri nu îşi doresc familie. Cei care sunt remuneraţi cu un salariu minim pe economie sau puţin mai mare decât acesta invocă motivul financiar ca primordial în evitarea întemeierii unei familii: banii puţini şi condiţiile improprii de locuit sunt obstacole pentru ei.

Adeseori se adaugă şi unora şi altora promiscuitatea în care ajung să trăiască. Aceşti tineri trec cu superficialitate, rapiditate şi dramatism dintr-o relaţie în alta, întreţin relaţii sexuale cu mai mulţi parteneri în paralel, fac „sex sportiv” fără obligaţii, fără implicare emoţională, fără planuri de viitor. Adesea apar „complicaţiile”: copiii nedoriţi avortaţi mult prea uşor, ucişi fără conştienţă şi conştiinţă sau – într-un caz „mai bun” – născuţi şi lăsaţi prin spitale, în case de copii sau pe la rude.

În spaţiul românesc, practicarea psihologiei transgeneraţionale a contribuit la formularea unei concluzii ce priveşte o realitate dureroasă: avorturile reprezintă o traumă naţională. Suntem un popor care ne sinucidem ca popor şi ne mirăm de ce nu ne merge bine, de ce suntem plini de boli, traume sufleteşti teribile, prinşi şi ameţiţi într-o derivă cumplită pe care tinerii o „rezolvă” prin alcool şi droguri, prin fuga în lumea virtuală oferită de jocurile video şi internet, iar bătrânii prin valuri de nemulţumire şi frustrări bombănite în faţa televizorului, la vreo coadă în piaţă sau când aşteaptă la doctor.

În acest timp, mergem la serviciu în exces pentru bani şi confort, unii, pentru a subzista la limita dintre decenţă şi sărăcie, alţii. Astfel, timpul necesar pentru a sta de vorbă cu copiii, pentru a mânca alături de ceilalţi membri ai familiei, pentru a face lucruri împreună s-a scurtat mult, foarte mult şi progresiv după 1990: ,,Ideea ca omul să ajungă acasă tot mai rar, să îşi găsească satisfacţia profesională, socială şi altele numai la serviciu a condus la formarea generaţiei yuppies. Locuinţele lor parcă sunt camere de hotel nelocuite, comunicarea autentică cu familia este aproape nulă. Ei se căsătoresc şi fac copii din ce în ce mai târziu, pentru că prioritară este cariera. Copiii lor cresc la after-school şi parcă nu au părinţi. Prea preocupaţi de a bifa ţintele propuse de manuale de management sau de reviste lucioase, aceşti părinţi sunt total acaparaţi de serviciu. Copiii lor suferă şi, de cele mai multe ori, vor avea probleme la maturitate. Uneori timpul petrecut cu propriul copil este din ce în ce mai scurt, şi nu de calitate, jucăriile sunt obiecte pe care le posedă, şi nu dedicate jocului; unii părinţii au devenit doar furnizori de resurse materiale de creştere” (Rada, 2013, p. 48).

Dintr-o ruşine cultivată din interiorul şi exteriorul ţării adeseori prin mass-media, nu mai vrem să fim români decât puţini dintre noi, vrem în schimb să fim cetăţeni europeni şi cetăţeni ai lumii. Adică nimeni, oameni lipsiţi de identitate, de valori, de tradiţii, de istorie, de rădăcini.

Vrem un guvern mondial care să ne uniformizeze, un Big Brother care să ne controleze mai mult sau mai puţin subtil, să ne transforme în executanţi dezirabili ai unor legi incorecte şi inumane dar cu iz de democraţie, egalitate, dreptate şi altele asemenea care sună bine, dar lipsesc, în realitate, cu desăvârşire. În rest, ni se dă ceva pâine şi mult circ mediatic ca să stăm potoliţi şi să ne liniştim angoasele sufleteşti corecte.

În acest aranjament actual, în care se aplică în continuare după mii de ani, dar din ce în ce mai sofisticat (a se citi „pervers”), maxima lui Th. Hobbes homini hominis lupus est, atât la nivel macro, adică politic, cât şi la nivel micro, instituţional nu există un interes real şi, în consecinţă, materializat în măsuri economice, juridice, sanitare şi educaţionale de promovare şi susţinere a familiei în societatea românească actuală care aspiră şi copiază „diversitatea” şi „liberalismul” Occidentului.

Mizând pe egocentrismul şi narcisismul cultivat şi încurajat de la vârstele cele mai mici atât de unii părinţi, cât şi de societate, aceasta din urmă ajunge să îşi piardă treptat „celula de bază”, adică familia şi să fie formată din indivizi atomizaţi, izolaţi în spatele televizoarelor, computerelor şi telefoanelor mobile, care ajung să trăiască mai mult timp în lumi virtuale, decât în cea reală. Divide et impera, adică „dezbină şi stăpâneşte”: un individ izolat şi controlat este mai uşor de manipulat de către un guvern sau anumite grupuri de interese, decât unul care aparţine unui popor cu identitate şi, „în mic”, unei familii care îl iubeşte, ocroteşte, susţine şi sprijină în acţiunile lui.

Prin urmare, tinerii nu îşi mai doresc să întemeieze o familie, un cămin, să aibă copii deoarece le consideră un balast, o piedică în realizarea profesională, pe de o parte, şi în a-şi trăi viaţa fără responsabilităţi, eforturi, sacrificii, constrângeri pe care aceste realităţi le presupun adeseori. Ei nu mai înţeleg sensul da a avea o familie proprie sau o consideră ca pe o bătaie de cap ce stă în calea împlinirii plăcerilor şi dorinţelor lor ca indivizi.

Treptat, normalul devine anormal şi invers. Cetăţenii care se opun trend-urilor occidentale agreate şi implementate de guvernele ţărilor în care trăiesc sunt etichetaţi ca „retrograzi”, „naţionalişti”, „opoziţionişti”, „xenofobi”, „a-normali” şi deseori ca „proşti”. Aceştia sunt cei care se luptă să supravieţuiască în societate, în lume, pe de o parte menţinând cultura şi tradiţiile sănătoase, credinţa în Dumnezeu, ca părţi integrante ale identităţii neamului şi, pe de altă parte, să integreze în viaţa de zi cu zi ştiinţa, tehnica şi tehnologiile actuale după grila de valori a primelor.

Remarcăm că o mare parte a psihologiei moderne a susţinut şi a cultivat sistematic EU-ul individului care a devenit asemenea unui monstru mitic devorator, în detrimentul celuilalt de lângă noi, de care nu ne mai pasă, şi a sufletului a cărui voce se stinge treptat în interiorul nostru, făcând loc tristeţii şi, în final, depresiei care îi cuprinde ca o plagă pe din ce în ce mai mulţi oameni.

Un sfânt român al Ardealului, contemporan nouă, necanonizat încă, dar iubit de românii creştini spunea: „Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse…”.

Funcţiile familiei; funcţia religioasă a familiei ca generatoare de sens pentru membrii săi

În spaţiul românesc semnalăm două fenomene pe cât de prezente, pe atât de grave prin consecinţele lor la nivel individual şi social:

1. Lipsa de interes/sens a tinerilor de a întemeia o familie (la care ne-am referit anterior);
2. Lipsa de sens a familiilor româneşti actuale.

Atunci când există, familiile actuale prezintă o acută lipsă de sens şi perspectivă.

Unii dintre noi se trezesc într-o dimineaţă şi se uită miraţi la partenerul de viaţă şi la copii şi se întreabă cu mirare: cine este acesta? Dar cei mici? La ce bun toate acestea? Ce facem noi împreună? Pentru ce?

Eu îi consider binecuvântaţi pe cei care trec prin astfel de crize existenţiale, care îi salvează de la trăirea unei vieţi plină de rutină şi inerţie: facem lucrurile pentru că aşa se fac, dar nu înţelegem de ce şi pentru ce le facem.

Psihologii şi sociologii specializaţi în studierea familiei au identificat patru mari funcţii ale familiei pe care le putem considera şi răspunsuri la întrebarea: de ce să ne întemeiem o familie?

Una dintre funcţii, menţionată nu neapărat în ordinea importanţei, deoarece toate cele patru funcţii sunt importante, se referă la capacitatea sexual-reproductivă a familiei.

Aceasta presupune satisfacerea sexuală reciprocă a celor doi soţi şi aducerea pe lume a copiilor. Aceste două aspecte se manifestă diferit în familii deoarece s-a observat că în unele familii se pune accentul pe împlinirea sexuală, în timp ce în alte familii se acordă o mai mare importanţă aducerii pe lume a copiilor. Cele două diferenţe apar în funcţie de cultura din care fac parte familiile, de gradul şi tipul de educaţie avut, de credinţele religioase, de dorinţa şi caracteristicile fizice şi psihologice ale celor doi soţi (parteneri).

Psihologii au observat un fenomen menţionat anterior şi anume că în societăţile mai avansate economic, cuplurile şi familiile tind tot mai mult să pună în prim plan împlinirea afectiv-sexuală, şi în plan secundar pe cea reproductivă.

Funcţia economică presupune asigurarea resurselor financiare, necesare existenţei familiei (locuinţă, hrană, haine etc.). Ea îndeplineşte un rol foarte important. Specialiştii consideră că, dacă este îndeplinită corespunzător, atunci familia poate îndeplini şi celelalte funcţii. Această funcţie este realizată de ambii soţi prin procurarea veniturilor (ca urmare a exercitării unei profesii, cel mai des), prin procurarea şi producerea hranei, a obiectelor de îmbrăcăminte şi de trai, prin transmiterea profesiei şi/sau susţinerea copiilor în alegerea profesiei.

Funcţia de solidaritate – presupune asigurarea unităţii şi stabilităţii familiei. Ea se manifestă prin exprimarea sentimentelor de afecţiune, de respect, de apartenenţă la grupul familial, a încrederii membrilor unii în alţii, a ajutorării şi susţinerii reciproce de-a lungul timpului, a dezvoltării intimităţii. Remarcăm că această funcţie pare din ce în ce mai slab îndeplinită, fapt dovedit de creşterea ratei divorţurilor şi a înmulţirii relaţiilor de concubinaj, a celibatarilor şi a familiilor monoparentale.

Funcţia de socializare – se referă la transmiterea, cu scopul asimilării de către copii, mai ales, dar şi de către toţi membrii familiei, a atitudinilor, valorilor, principiilor, metodelor de comportament caracteristice unui anumit grup social. Altfel spus, este vorba despre funcţia de educare. Scopul acesteia este integrarea în societate a persoanei (copilului). Educaţia se manifestă la toate nivelurile: material, fizic, psihologic, moral, spiritual. Familiile manifestă în grade diferite această funcţie: unele sunt foarte preocupate de educarea membrilor săi, altele mai deloc (Vasile, 2006).

Din secolul al XIX-lea, când începe lupta psihologiei pentru a demonstra că este o ştiinţă şi pentru a fi acceptată în mediul academic, aceasta a fost preocupată preponderent de explicarea omului înţeles ca fiinţă bio-psiho-socială, accentul punându-se mai mult pe una sau alta dintre cele trei dimensiuni menţionate în funcţie de curentul psihologic dominant al momentului (ex. behaviorismul pune accentul pe biologic, în timp ce cognitivismul mută accentul şi obiectul de studiu al psihologiei pe dimensiunea „psiho”, mai exact pe gândire ca proces psihic superior etc.).

Omul este abordat ca o fiinţă vie, ca un microcosmos ce oglindeşte un macrocosmos (societatea). De la Aristotel până astăzi, omul este considerat un zoon politikon, adică o fiinţă socială ce trăieşte în diferite tipuri de grupări umane, în comunităţi, respectiv într-o societate ale cărei norme şi legi trebuie să le respecte, pentru ca uriaşul mecanism social să poată supravieţui şi funcţiona.

De-abia foarte târziu, în secolul XX, unii reprezentanţi ai psihologiei, confruntaţi cu toate traumele şi problemele omului modern, au îndrăznit să adauge şi o a patra dimensiune a umanului şi anume cea spirituală, conturând ceea ce a devenit cel de al patrulea stâlp al psihologiei (alături de psihanaliză, behaviorism şi psihologia umanistă) – psihologia transpersonală. Prin urmare, omul este o fiinţă bio-psiho-socială şi spirituală.

Desigur că această îndrăzneală nu a rămas nepedepsită de către unii colegi de breaslă, ce consideră psihologia transpersonală ca nedemnă de a vieţui printre celelalte trei curente principale ale psihologie, locul ei fiind în „mahalaua psihologiei”.

Şi totuşi, în ciuda tuturor încercărilor de a fi uniformizat şi redus la tăcere şi supunere, omul contemporan îşi pune întrebări neliniştitoare: cine sunt şi de unde vin? Ce rost are viaţa mea? Încotro mă îndrept? Ce se întâmplă după ce mor? etc.

Psihoterapeuţii primesc adesea în terapie oameni aflaţi în crize spirituale (Grof, 2005) pentru care răspunsurile psihologiei actuale sunt parţial sau deloc viabile.

Spre deosebire de ştiinţa modernă, pozitivistă şi materialistă ce s-a impus uneori prin forţă sau prin falsificare în mediul educaţional, în societate şi, în final, în minţile oamenilor, ştiinţa arhaică, de vindecare, a vracilor, şamanilor şi tămăduitorilor de pretutindeni a pus în centrul fiinţei umane dimensiunea ei spirituală, sufletească. Pentru ei, cauza bolii era simplu de depistat: dacă sufletul este bolnav, atunci şi trupul este bolnav şi direcţia de intervenţie era clară: dacă sufletul se vindecă, atunci şi trupul se vindecă, ceea ce a favorizat o serie de metode, tehnici şi instrumente terapeutice ce se transmiteau din generaţie în generaţie celor care primeau harul tămăduirii.

Ceea ce culturile vechi au ştiut dintotdeauna, iar societatea modernă vrea să uite cu desăvârşire a fost că omul are un suflet care vine de la un Creator ce a primit denumiri diverse în funcţie de specificul acestor culturi, de momentul istoric, de zona geografică în care se formau şi funcţionau. Pentru creştini, acest Creator a fost numit Dumnezeu, iar pentru creştinii ortodocşi Dumnezeu este Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. După sute de ani de ştiinţă, de pozitivism şi ateism, Dumnezeu împreună cu Legile pe care ni le-a lăsat spre a fi urmate şi cu toată dragostea Sa au dispărut din schema vieţii omului modern. Astfel, am devenit ceea ce numim „oameni ai orizontalei”, adică trăitori ai unei vieţi fără sens transcendent, afundaţi în dorinţe carnale şi materiale a căror satisfacere se vrea a fi imediată. Sau, într-o versiune de inspiraţie orientală, dar nerespectând ad litteram teoria hindusă a reîncarnării (este din ce în ce mai la modă această teorie, în special în mediile de intelectuali), este vorba despre despre mai multe vieţi a căror calitate diferă în funcţie de faptele bune sau rele pe care omul le-a săvârşit în viaţa anterioară, după care, la final, urmează plonjarea în nimic, adică în Nirvana.

Şi totuşi, unii dintre noi mai auzim strigătul „verticalei”, adică a nevoii noastre fireşti de a ne reconecta cu Creatorul nostru, de a ne restabili o relaţie cu El, de a înţelege cu ajutorul Lui care este sensul nostru pe pământ, în această unică viaţă, ce talanţi avem de înmulţit şi ce vocaţie avem de împlinit înainte de a ne întoarce, nădăjduim, în braţele Lui.

Pentru creştinul practicant, lucrurile ar trebui să stea, cel puţin din punct de vedere teoretic, mai simplu şi mai clar decât la cei care sunt agnostici, atei sau cred în alţi dumnezei: scopul omului pe pământ este mântuirea, iar cel al familiei este cel de întrajutorare a membrilor ei pentru a obţine mântuirea.

Mântuirea este pentru creştin reîntoarcerea la Hristos, de-a dreapta lui Dumnezeu, după o viaţă în care acesta a manifestat dragostea faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi de sine însuşi, în care a respectat cât mai bine posibil Cele zece porunci dumnezeieşti şi a manifestat virtuţile creştine. Viaţa creştinului nu exclude bucuria, voia bună, petrecerile alături de cei dragi, reuniunile de familie etc., desfăşurate în comuniune cu Dumnezeu şi într-o atmosferă de decenţă care astăzi nu mai este dorită de către mulţi dintre noi. Oare câţi dintr-un popor care se autointitulează creştin, dar nu prea o dovedeşte în practică, mai spun rugăciunea Tatăl Nostru şi se închină înainte de masă aşa cum făceau strămoşii noştri? Câţi mai binecuvântează bucatele puse pe masă? Cine mai merge duminica la Sfânta Liturghie? Etc.

În practica terapeutică se constată două fenomene privind familiile creştine:

1. Familiile creştine prezintă probleme cotidiene, specifice „orizontalei”, dar şi probleme spirituale şi religioase specifice „verticalei”;
2. Familiile creştine au la îndemână în rezolvarea problemelor lor atât resurse care privesc „orizontala”, cât şi „verticala”, Resursa Resurselor, adică pe Dumnezeu la care au acces prin cele trei mari virtuţi creştine: credinţa, nădejdea şi dragostea, dar şi prin rugăciune, cunoaştere şi fapta bună.

Multe dintre problemele cu care ne confruntăm în cuplu şi în familie se datorează faptului că egocentrismul nostru exacerbat ne-a transformat în „dumnezei de apartament”. Pretindem ascultare imediată şi fără opoziţie de la soţ sau soţie, de la copii: dar noi, de cine mai ascultăm? Nu cumva ascultăm numai de noi înşine? Nu cumva refuzăm orice tip de autoritate?

Pentru omul modern, dumnezei au devenit: partenerul de viaţă, copiii, părinţii, banii, mâncarea, luxul, confortul, sexul, plimbările, serviciul, statutul social etc.; oricine altcineva sau orice altceva decât Dumnezeu-Creatorul, Dătătorul de viaţă, Cel care ţine universul într-o palmă.

Concluzii

În plin postmodernism, valorile şi credinţele strămoşeşti se clatină şi sunt demolate cu argumente deloc solide, iar ceea ce se pune în loc este netrainic, ineficient şi nesănătos. Suntem cei care am creat estetica urâtului (sic!). Trăim adesea bântuind prin propria viaţă asemenea unor zombie: nu ştim ce căutăm pe aici şi facem mai degrabă ce vor alţii de la noi, pentru a le satisface dorinţele şi interesele. Nu ne regăsim în propria intimitate şi nici în intimitatea familiei; din ce în ce mai des, nici în intimitatea Bisericii.

Familia ne poate oferi un cadru securizant şi favorizant pentru a trăi frumos şi curat, de a ne împlini propriul destin înainte de Marea Plecare Dincolo.

Familia este cea care îi ajută pe membri ei să devină sfinţi: cei ce au devenit Sfinţii Pantelimon, Elefterie şi Ecaterina, de exemplu, au avut mame creştine care i-au învăţat dragostea de Hristos şi de oameni.

Sfinţii noştri părinţi, marii duhovnici recenţi ai acestui neam: Arsenie Boca, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Justin Pârvu, pentru a aminti doar câţiva dintre ei, s-au născut şi au crescut în familii în care se trăia creştineşte, stare de fapt la care primând voia divină s-au constituit în factori ce au favorizat împlinirea destinului lor de călăuze luminate ale poporului român în anii de manifestare nemiloasă a comunismului ateist (Boca, 2009; Papacioc, 2011).

În cartea ce a fost contestată şi terfelită în interpretări deşuchiate, dar care rămâne cartea de căpătăi a oricărui creştin şi best-seller-ul incontestabil din această lume, Biblia, Moise a scris astfel: „Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: <> (Facerea 1, 27-28).

În final, sintetizând, considerăm asemenea filosofului român, Petre Ţuţea, că fără credinţă, fără recunoaşterea existenţei unui Dumnezeu, omul ramâne un animal raţional care vine de nicăieri şi se îndreaptă către nicăieri (Ţuţea).

Bibliografie

1. Boca, Arsenie, 2009. Tinerii, familia şi copiii născuţi în lanţuri, Ed. a III-a. Editura Credinţa Strămoşească.
2. Grof, Stanislav, 2005. Psihologia viitorului. Lecţii din cercetarea modern asupra conştiinţei. Bucureşti: Elena Francisc Publishing.
3. Papacioc, Arsenie, 2011. Despre viaţa de familie şi diverse probleme ale lumii contemporane. Constanţa.
4. Rada, C., 2013. Valori identitare ale familiei româneşti contemporane în contextul globalizării. O abordare antropologică. Bucureşti: Editura Muzeului Naţional al Literaturii, Române, Colecţia AULA MAGNA.
5. Ţuţea, Petre, Cugetări. Disponibil la: http://ro.wikiquote.org [Accesat 15 februarie 2014]
6. Vasile, Diana, 2006. Introducere în psihologia familiei şi psihosexologie. Bucureşti: Editura Fundaţiei România de Mâine.
7. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, 1988- tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Preafericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române cu aprobarea Sfântului Sinod. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.